duminică, 15 ianuarie 2012
joi, 5 ianuarie 2012
Hmm!
M-a dus un tip cu masina la job. Cica sa-l rasplatesc. Cu un pupic. Vroiam pe obraz. A fost pe buze. Asta e.
luni, 2 ianuarie 2012
Soul review
Mie chiar imi place sa-mi impartasesc sentimentele, doar ca trebuie sa exersez... dupa atata pauza, mi-am cam iesit din ritm.
Ei bine... Ei bine, stau de cinci minute incercand sa traduc sentimentele in cuvinte. Greu! Inainte totul era foarte simplu: ma apasa ceva, deschideam blogul, inspiram, scriam, postam, expiram, ma simteam mai bine.
(40 de minute mai tarziu) ... (50 acum) ...
(multe minute mai tarziu) - Am reusit sa-mi indeplinesc multe dorinte. Ar trebui sa fiu fericita. De multe ori cand ma simt deznadajduita, ma gandesc cat de mult imi doream unele lucruri si ma cert in sinea mea ca nu apreciez non-stop ca le am. Am vrut sa locuiesc in Bucuresti, singura, sa fiu independenta, sa ma distrez, sa-mi cumpar chestii, sa-mi pot suna prietenii indiferent de retea... Am reusit toate astea. Acum banii nu mai sunt o problema. Dar sunt mai nefericita ca oricand.
Nu ma mai stresez ca iar trebuie sa platesc chiria si ca salariul nu-mi ajunge nici de factura la curent, nu mai am pofte pe care sa nu mi le satisfac; partea materiala e rezolvata. Ma bucur maxim de toate astea, dar parca as da oricand viata fada de acum pe ce am trait inainte.
+ bani; - prieteni. Cam asa stau lucrurile. Eu mi-am indepartat prietenii. Am lucrat mult, chiar n-am avut timp. Unii n-au putut intelege ca putinele ore libere pe care le aveam vroiam sa le dorm, nu sa le pierd la telefon. Deh, ochii care nu se vad, se uita. Acum am reluat legatura cu unii, dar nu mai e ce a fost.
Uneori simt ca ma zbat pentru nimic. Pentru nimeni. Am vrut sa stau in Bucuresti pentru mine, pentru visul meu. Adesea uit asta. Mereu am nevoie de cineva in preajma mea pentru care sa simt ca vreau sa ma trezesc cu zambetul pe buze, sa stiu ca are nevoie de mine... Acum am o pisica. Poate o sa ma simt mai bine acum, ca trebuie sa am grija de ea.
Ce ziceam in titlu... de suflet. Oooh, sufeltului meu nu i-ar ajunge cuvintele in seara asta ca sa se descarce. Simte atatea!
Deja ma simt mai bine... Poate ce am scris nu are prea mult sens, e cam incalcit textul... dar asa ma simt si eu acum. Deci mi-am atins scopul deocamdata: sa incep sa-mi traduc sentimentele in cuvinte.
Ei bine... Ei bine, stau de cinci minute incercand sa traduc sentimentele in cuvinte. Greu! Inainte totul era foarte simplu: ma apasa ceva, deschideam blogul, inspiram, scriam, postam, expiram, ma simteam mai bine.
(40 de minute mai tarziu) ... (50 acum) ...
(multe minute mai tarziu) - Am reusit sa-mi indeplinesc multe dorinte. Ar trebui sa fiu fericita. De multe ori cand ma simt deznadajduita, ma gandesc cat de mult imi doream unele lucruri si ma cert in sinea mea ca nu apreciez non-stop ca le am. Am vrut sa locuiesc in Bucuresti, singura, sa fiu independenta, sa ma distrez, sa-mi cumpar chestii, sa-mi pot suna prietenii indiferent de retea... Am reusit toate astea. Acum banii nu mai sunt o problema. Dar sunt mai nefericita ca oricand.
Nu ma mai stresez ca iar trebuie sa platesc chiria si ca salariul nu-mi ajunge nici de factura la curent, nu mai am pofte pe care sa nu mi le satisfac; partea materiala e rezolvata. Ma bucur maxim de toate astea, dar parca as da oricand viata fada de acum pe ce am trait inainte.
+ bani; - prieteni. Cam asa stau lucrurile. Eu mi-am indepartat prietenii. Am lucrat mult, chiar n-am avut timp. Unii n-au putut intelege ca putinele ore libere pe care le aveam vroiam sa le dorm, nu sa le pierd la telefon. Deh, ochii care nu se vad, se uita. Acum am reluat legatura cu unii, dar nu mai e ce a fost.
Uneori simt ca ma zbat pentru nimic. Pentru nimeni. Am vrut sa stau in Bucuresti pentru mine, pentru visul meu. Adesea uit asta. Mereu am nevoie de cineva in preajma mea pentru care sa simt ca vreau sa ma trezesc cu zambetul pe buze, sa stiu ca are nevoie de mine... Acum am o pisica. Poate o sa ma simt mai bine acum, ca trebuie sa am grija de ea.
Ce ziceam in titlu... de suflet. Oooh, sufeltului meu nu i-ar ajunge cuvintele in seara asta ca sa se descarce. Simte atatea!
Deja ma simt mai bine... Poate ce am scris nu are prea mult sens, e cam incalcit textul... dar asa ma simt si eu acum. Deci mi-am atins scopul deocamdata: sa incep sa-mi traduc sentimentele in cuvinte.
sâmbătă, 25 iunie 2011
Cunosc senzatia de femeie parasita
Mai citesc si eu presa, ma mai uit la televizor din cand in cand... n-am cum sa nu observ ca unul din subiectele fierbinti este reprezentat de divorturile "vedetelor". N-o sa stau eu acum sa critic modul mai mult sau mai putin elegant in care se desfasoara aceste separari. Alt lucru mi-a atras mie atentia: dupa divort, toata lumea e super fericita. Dar toata! Nu conteaza cine a fost parasit, nu conteaza cine a spus "adio", toti infloresc dupa separare.
Mie mi se par niste gesturi lamentabile ceea ce fac toate persoanele astea publice in momentul in care se despart de perechea lor. Mai ales ce fac femeile parasite. Apar pe la televizor cu un zambet larg, exagerat chiar, spunand cat de bine se simt ele, cat de implinite sunt si ca le multumesc fostilor parteneri pentru ca le-au redat pofta de viata.
Toate femeile dupa ce sunt parasite se pun pe slabit, isi schimba look-ul, garderoba, obiceiurile de ieseala, de parca nimeni nu se prinde ca ele incearca sa le arate fostilor ce-au pierdut. Astfel confirma faptul ca sunt frustrate si ca se considera oarecum vinovate ca barbatii din viata lor si-au pierdut interesul fata de ele.
Cel mai rau in lumea asta ma enerveaza ipocrizia. N-ai cum sa te desparti acum de un om cu care ai stat ceva ani, cu care te-ai iubit, cu care ai impartasit o multime de lucruri, iar in momentul urmator sa fii cu gura pana la urechi si sa sustii ca esti bine. Chiar daca persoana respectiva te-a ranit ori si-a batut joc de tine, nu se poate sa uiti perioada petrecuta alaturi de ea si sa nu ai nici un regret.
Eu le inteleg un pic pe femeile astea... cunosc senzatia. E ok sa fim asa o zi, doua, pana ne revenim si nu mai avem nevoie de nici o masca pentru a fi puternice si a putea merge mai departe. Dar nu avem de ce sa le demonstram ceva, nu trebuie sa cadem in penibil. Poate ca lumea straina ne crede ca ne e bine parasite, dar cu siguranta ei stiu cum ne simtim. Sa-i lasam sa ramana cu o impresie draguta despre noi, sa nu-si aminteasca peste ani de "fraiera aia". Cu cat incercam mai mult sa le aratam ca suntem femei puternice din secunda doi de singuratate, cu atat mai putin ne vor crede si respecta.
Sfatul meu e sa ne continuam viata fara sa incercam sa stergem ultimele evenimente care ne ranesc. Trebuie sa trecem prin toate stadiile durerii, doar asa ne putem vindeca :)
Mie mi se par niste gesturi lamentabile ceea ce fac toate persoanele astea publice in momentul in care se despart de perechea lor. Mai ales ce fac femeile parasite. Apar pe la televizor cu un zambet larg, exagerat chiar, spunand cat de bine se simt ele, cat de implinite sunt si ca le multumesc fostilor parteneri pentru ca le-au redat pofta de viata.
Toate femeile dupa ce sunt parasite se pun pe slabit, isi schimba look-ul, garderoba, obiceiurile de ieseala, de parca nimeni nu se prinde ca ele incearca sa le arate fostilor ce-au pierdut. Astfel confirma faptul ca sunt frustrate si ca se considera oarecum vinovate ca barbatii din viata lor si-au pierdut interesul fata de ele.
Cel mai rau in lumea asta ma enerveaza ipocrizia. N-ai cum sa te desparti acum de un om cu care ai stat ceva ani, cu care te-ai iubit, cu care ai impartasit o multime de lucruri, iar in momentul urmator sa fii cu gura pana la urechi si sa sustii ca esti bine. Chiar daca persoana respectiva te-a ranit ori si-a batut joc de tine, nu se poate sa uiti perioada petrecuta alaturi de ea si sa nu ai nici un regret.
Eu le inteleg un pic pe femeile astea... cunosc senzatia. E ok sa fim asa o zi, doua, pana ne revenim si nu mai avem nevoie de nici o masca pentru a fi puternice si a putea merge mai departe. Dar nu avem de ce sa le demonstram ceva, nu trebuie sa cadem in penibil. Poate ca lumea straina ne crede ca ne e bine parasite, dar cu siguranta ei stiu cum ne simtim. Sa-i lasam sa ramana cu o impresie draguta despre noi, sa nu-si aminteasca peste ani de "fraiera aia". Cu cat incercam mai mult sa le aratam ca suntem femei puternice din secunda doi de singuratate, cu atat mai putin ne vor crede si respecta.
Sfatul meu e sa ne continuam viata fara sa incercam sa stergem ultimele evenimente care ne ranesc. Trebuie sa trecem prin toate stadiile durerii, doar asa ne putem vindeca :)
vineri, 24 iunie 2011
EKG
Daca m-ati intreba cum imi mai merge, v-as spune sa priviti imaginea de mai sus.
Sunt perioade in viata mea cand nu se intampla nimic notabil si parca incep sa ma plictisesc de viata tihnita, dar nu apuc, pentru ca imediat un "cutremur" se produce si ma da peste cap. Uneori se intampla lucruri bune, alteori mai putin bune.
Poate suna ciudat ce voi spune acum, dar eu ma bucur si de perioadele mai nefaste din viata mea. De ce? Pentru ca stiu ca vor trece si sigur va urma ceva bun. Pentru ca asa e viata, merge mai departe orice ar fi. Atata timp cat esti viu, totul e ok.
Pe unii ii ametesc cu povestile mele. Acum o saptamana vorbeam seara cu cineva la telefon, ii spuneam ca ma culc, iar a doua zi dimineata ii povesteam cum m-am mutat la 2 noaptea. Asa de repede se desfasoara lucrurile. Dar mie imi place nebunia din viata mea. Chiar si cand ma mai plang si spun ca nu mai rezist, in sinea mea pastrez un dram de optimism.
Mi-ar placea sa cred ca asa gandim toti. Ca nu ne lasam prada pesimismului si ca nu cedam in fata greutatilor vietii. Nu trebuie sa avem parte numai de lapte si miere. Chiar nu trebuie! Unii ajung sa se sinucida de prea mult bine. Ok, nici de prea mult pelin, ca si din cauza asta se mai sinucid oamenii.
Asta-i viata, emotie! Emotie negativa, pozitiva... nu conteaza. Important e sa simti.
Workaholic?
In primul rand, hai sa va salut: BUNAAAAAA!
In al doilea rand, hai sa va pup: Puuuuuup!
Acum pot spune ce am pe suflet :)
De o saptamana lucrez incontinuu. Am 2 joburi. Lucrez in fiecare zi, uneori si noaptea. Nu mai am timp mai deloc pentru mine. Bine, am timp sa-mi fac unghiile si sa ma pensez cand sunt la casa de pariuri (sunt casiera aici). In rest, munca, munca si iar munca. Second-job e strict secret, dar poate va voi spune despre el intr-o zi, deocamdata mai astept sa vad cum voi evolua pe respectivul post.
Nu ma obliga nimeni sa lucrez asa de mult. Momentan nu ma streseaza chiria, nu am rate la banci, nu am datorii, sunt doar o fata cu nevoi normale. Nici macar nu ies prea mult, ca sa zic ca am nevoie de bani sa ma destrabalez prin cluburi (as face-o, daca as avea cu cine, hihihihi). Am doua joburi pentru ca... pentru ca. La unul dintre ele am timp sa mai fac si alte chestii dar castig putin, iar la celalalt trebuie sa stau concentrata clipa de clipa, dar castig mult mai mult.
De saptamana urmatoare mi se mai aeriseste programul. La casa de pariuri voi lucra zilnic, dar cam vreo 6 ore si in partea cealalta voi avea numai 4 ture de 12 ore. Unii m-ar intreba de ce am acceptat si al doilea loc de munca, de ce atata efort, pentru ce? Nu stiu... De fapt, am gasit raspunsul chiar acum. Stiu de ce am doua joburi! Eu nu mi-am dorit neaparat chestia asta, dar daca s-a ivit ocazia... am gasit si motivatia care ma ajuta sa continui: vreau sa imi indeplinesc visul. Care vis? Veti vedea... in toamna :)
In al doilea rand, hai sa va pup: Puuuuuup!
Acum pot spune ce am pe suflet :)
De o saptamana lucrez incontinuu. Am 2 joburi. Lucrez in fiecare zi, uneori si noaptea. Nu mai am timp mai deloc pentru mine. Bine, am timp sa-mi fac unghiile si sa ma pensez cand sunt la casa de pariuri (sunt casiera aici). In rest, munca, munca si iar munca. Second-job e strict secret, dar poate va voi spune despre el intr-o zi, deocamdata mai astept sa vad cum voi evolua pe respectivul post.
Nu ma obliga nimeni sa lucrez asa de mult. Momentan nu ma streseaza chiria, nu am rate la banci, nu am datorii, sunt doar o fata cu nevoi normale. Nici macar nu ies prea mult, ca sa zic ca am nevoie de bani sa ma destrabalez prin cluburi (as face-o, daca as avea cu cine, hihihihi). Am doua joburi pentru ca... pentru ca. La unul dintre ele am timp sa mai fac si alte chestii dar castig putin, iar la celalalt trebuie sa stau concentrata clipa de clipa, dar castig mult mai mult.
De saptamana urmatoare mi se mai aeriseste programul. La casa de pariuri voi lucra zilnic, dar cam vreo 6 ore si in partea cealalta voi avea numai 4 ture de 12 ore. Unii m-ar intreba de ce am acceptat si al doilea loc de munca, de ce atata efort, pentru ce? Nu stiu... De fapt, am gasit raspunsul chiar acum. Stiu de ce am doua joburi! Eu nu mi-am dorit neaparat chestia asta, dar daca s-a ivit ocazia... am gasit si motivatia care ma ajuta sa continui: vreau sa imi indeplinesc visul. Care vis? Veti vedea... in toamna :)
miercuri, 15 iunie 2011
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)